Am început să scriu povestea asta, alimentat fiind de ultimele păreri din online ale unor „vedete” invitate constant la podcasturi mai mult sau mai puțin relevante. O să fie o postare puțin mai lungă, sper să aveți răbdare să o citiți. Dacă nu, dați pe ChatGPT să vă facă rezumatul. #adhdlife
În ultima perioadă am auzit tot mai des: „Toți copiii au ADHD acum, pe vremea mea nu exista așa ceva.” Cumva au dreptate acești oameni, în ignoranța lor. Da, nu exista ADHD în România, în bula lor post-comunistă, presărată cu scheme Ponzi prin care pierdeau tot ce aveau. Dar, în realitate, exista — orice formă îi dădeau ei și orice denumire i-ar fi pus, în realitate exista.
Copilăria mea a fost cu bune și cu rele. În perioada grădiniței nu îmi amintesc să fi avut dificultăți. Din ce îmi povestea mama: „Erai foarte cuminte, te jucai singur aici, sub balcon.”
Acel „te jucai aici singur” urma, peste ani, să aducă puțină lumină. Dar o luăm pas cu pas.
Problemele mele au apărut în școala generală. Aveam o învățătoare — o doamnă foarte drăguță, dar cu puțină răbdare și, probabil, în ultimii ani de învățământ, sătulă de toți copiii cu care interacționase de-a lungul timpului. Nu eram cel mai cuminte copil, dar nici cel mai neastâmpărat. Ideea e că nu făceam prostii, nu spărgeam tabla sau geamurile — nu era vorba de răutate provenită din lipsă de educație.
„Răutatea” mea era descrisă prin: „E prea nervos la ore”, „Nu stă cuminte”, „Dacă îl pedepsesc, face crize”, „Vorbește întruna”, „Deranjează orele”. Da, deranjam orele.
Încercam cât de mult posibil să fiu cuminte, să fiu atent, dar nu reușeam. Aveam foarte puține materii la care puteam fi 100% concentrat. Asta arăta că nu profesorul era problema, ci eu — în totalitate.
Această problemă de atenție nu îmi afecta în niciun fel notele, eu fiind un elev care învăța bine. În realitate, nu învățam — chiar și fără să fiu atent 100% la învățătoare, reușeam să rețin tot ce aceasta preda, neavând probleme nici la teme, nici la teste.
Toată lumea credea că e doar o perioadă de acomodare; tranziția de la preșcolari la școlari poate fi, uneori, dificilă. Însă, văzând că situația nu se ameliorează, mama a început să caute răspunsuri la toate aceste întrebări.
Undeva prin clasa a III-a sau a IV-a — îmi cer scuze, dar nu mai rețin perfect anul — cred că era în jurul anilor 2000–2001, părinții mei au decis să mă ducă la doctor. Considerau că perioada de acomodare trecuse și că deja era momentul să ia măsuri. Am fost programat la un set de controale: psihice, psihologice și altele de specialitate.
Îmi amintesc vag acea perioadă — probabil am încercat să o uit. Voiam doar să aflu dacă sunt bolnav sau nu. La momentul respectiv, genul acesta de controale erau asociate cu persoane care aveau probleme foarte grave, care aveau nevoie de atenție specială. Foarte specială.
Reacția tuturor era una proastă. Dar aici intervine și continuă să se vadă lipsa de educație. Dacă mergi la psiholog, nu înseamnă că ești nebun. Nici dacă mergi la psihiatru nu înseamnă că ești nebun. Există diferite afecțiuni care pot fi tratate doar așa.
După un șir lung de analize și investigații, vine și răspunsul, vag: „Nu putem să punem un diagnostic corect, dar vă dăm tratament” — un fel de „nu știm ce are, dați cu alifie”, nu contează că vă doare gâtul, puneți alifie pe genunchi.
Dar nu asta era problema. Problema era tratamentul. Tratamentul prescris era o doză zilnică de Diazepam. Dacă doriți să vedeți ce înseamnă asta, puteți citi aici.
În acei ani era greu să contești deciziile unui medic sau să încerci să găsești altul; găsirea unui alt medic era practic imposibilă, totul fiind coagulat în jurul spitalelor de stat. Și aici nu vreau să învinovățesc pe nimeni, mai ales pe părinții mei — ei își doreau doar să fiu bine, cum, de altfel, îmi doream și eu.
Începutul tratamentului mi-l amintesc perfect: aveam o doză mai mare în primele zile, parcă 1 pe zi, iar după o săptămână trebuia să reduc la jumătate. În prima săptămână de administrare a tratamentului eram ca un chip de lut, ca un zombie, adormit tot timpul; nu aveam nici o energie să fac nimic.
Asta a ajutat? Nu, nu a ajutat. Din copilul care „deranja clasa”, am ajuns copilul neatent, fiind incapabil să mă concentrez. Situația părea mai rea ca înainte. Eu, copil fiind, nu conștientizam aceste lucruri — eram doar „somnoros de la tratament”.
După o lună de tratament „miraculos”, am decis să nu mai continui și să încerc, fără medicație, să stau atent. Am reușit? În oarecare măsură, da… dar, odată cu creșterea, „nervozitatea a crescut”. Uneori părea mai greu ca niciodată să mă concentrez la o materie pe care nu o consideram relevantă, deși toate erau importante.
În final, am reușit să mă conformez cât de cât, dar acum este mai ușor; totul a evoluat în această privință — studii, informații, experiență. Și, chiar dacă nu am evidențiat anterior, încă am ADHD.
Informațiile primite anterior nu au făcut decât să creeze incertitudine în privința problemei mele. O perioadă am încercat să o ignor, și am reușit. Credeam că e perfect normal să nu fii atent într-o discuție cu un interlocutor, să stai pe telefon, să te uiți pe cer sau să faci orice altceva decât să asculți și să nu întrerupi acel om.
Este deranjant și oamenii cred că e lipsă de respect. Dar nu este tot timpul așa.
Încă mă lupt cu această problemă și, de aceea, urăsc când niște random își dau cu părerea despre o chestie care, în primul rând, nu îi privește direct și nici nu au studii sau specializări în domeniul respectiv.
Lelea Floare știe ea cum e cu COVID-ul și ADHD-ul. Părinții sunt de vină, de fapt, nu știu să-i educe. Pe vremea mea era altfel. Copilul știa de frică. Și eu știam — am mâncat bătaie destul de des și de la profesori.
Era pe dracu să vă ducă.